Hoh

HOH si eu

Nimeni nu mai vrea copii la 20 de ani! Nu mai este la moda! De parca viata toata e o moda! Iar daca se intampla sa-l ai toate lumea il vede ca pe un accident.

Totusi cum e sa fii mamica la 20 de ani fara sa ai stampilat stigmatul – greseala – in dreptul evenimentului?

Cred ca as putea sa raspund la intrebarea asta, deoarece am avut primul copil, o fetita dragalasa aproape de aceasta varsta. Nu e simplu, dar nici complicat cum ar da unii cu presupusul; si oricum nimic in viata de valoare nu vine fara munca la orice varsta te-ai afla. Copilul vine, tu trebuie sa ai grija de el – daca ai impresia ca ti-l va creste bunica si bunicul, probabil o va face dar nu va avea ce are el cel mai mult nevoie pentru viata, si practic nu-l vor creste cum trebuie pentru ca e responsabilitatea fiecarui parinte sa-si formeze copiii.

Poate ma vei intreba, dar tu cum ai reusit? Deocamdata iti raspund asa: dupa un an jumate am reusit sa mai aduc un baietel pe lume – o bijuterie! Si tu spui acum – hopa, asta nu este pentru mine! Daca ai impresia ca 2 copii dragalasi pot sta in calea fericirii tale, te inseli. 2 copii sau chiar unul, pot da tonul vietii tale de om matur si poti invata foarte multe, plus ca va trebui sa scapi de carcasa adolescentina pe care o tot cari in rucsacelul de la spate la care nu ai renuntat pentru ca nu vrei sa dai nas in nas cu viata, un stadiu al vietii in care nu ar trebui sa te mai rogi la mama pentru bani de suc si alte nimicuri.

Daca iti doresti o cariera, atunci probabil nu vrei un copil suficient de tare si va trebui sa renunti la una din dorinte. Eu mi-am continuat studiile si chiar am muncit in tot acest timp. Unde mai pun ca le-am facut pe toate singura, fara vreun sprijin de parte barbateasca. Un sprijin da am avut, de la cineva mult mai puternic decat mine si toate au mers, si continua sa mearga intr-o directie foarte buna.

Astazi Ingrid si Mateo au crescut si sunt mai frumosi cu fiecare zi. De acum ma pot gandi la o noua pereche de bijuterii, si nu vorbesc de diamante, swarovski sau alte cele, vorbesc de alti doi copii pe care mi doresc.

Daca esti mamica tanara spune-ne despre experienta ta: ti se pare greu sa cresti un copil, mai ales singura?

Mai este doar 1luna si piscoata mea gelatinoasa si mai dulce decat mierea intra in ultimul ei an de gradinita. Are doar 5 anisori si ma gandesc cu pielea de gaina ca mai trece imediat un an si incepe scoala. Daca nu mi-ar da lumea inca 20 de ani as zice chiar ca am imbatranit, dupa 5 ani inca nu realizez ca-s mamica pe deplin, timpul parca trece asa de repede si ne jefuieste cu fiecare clipa.

Ingriduta mea insa, a crescut frumos si ma bucur sa constat ca experienta ei cu Gradinita Luminita de la Iancului a fost o experienta buna. Daca as nimeri o scoala la fel de ok, in care profesorii sa-si dea interesul ar fi ideal, si asa se naste urmatoarea mea intrebare: la ce scoala v-ati dat copiii si ce experienta de viata ati cules de pe acolo. Chiar as scrie un post separat despre asta pentru sunt extrem de interesata de pareri opinii cu privire la acest aspect, si poate asa lamurim mai multe mamici, inclusiv pe mine.

Si probabil ca deja va ganditi ca voi povesti cum am ajuns sa pun primului meu copil acest nume. Ei bine nu! Cel putin nu in acest post. Aici voi povesti putin despre cum am reactionat cand mi-am dat seama ca sunt insarcinata. Desi ar putea suna putin banal topic-ul deoarece sunt milioane de femei care au nascut si care vor mai naste copii eu sper si cred ca voi capta atentia celor care-si vor arunca ochii peste aceste randuri.

Nu simteam nimic! Era asa dintr-o data totul pentru mine. Desi nu simteam nimic nici fizic nici emotional, ceva era acolo. Miracolul se intamplase. Multi oameni nu mai vad nasterea de copii ca pe un miracol dar, eu asta cred ca este si voi crede pana la sfarsitul vietii. Sa ai un copil este cel mai mare miracol, cadou, pe care omul il poate avea de la Dumnezeu dupa mantuire. Desi pe moment nu am simtit mare lucru, acum ma gasesc de multe ori uitandu-ma la a mea Ingrid Celeste cu uimire in timp ce doame.

O fetita energica, care ma oboseste in multe randuri, dar care zambeste aratandu-si gropitele-i minunate chiar si cand ar avea motive sa planga. Si stau si ma gandesc cum uni mai neaga inca existenta Lui. Cine sau ce vine in pantecul mamei ca o lama mai fina si mai ascutita decat orice am vazut noi vreodata sa desparta pleoapa de pleoapa acolo in ascuns?! Sau daca corpul uman e asemeni unei masinari care se deterioreaza si care in final nu mai raspunde comenzilor rezultand in nemiscare de unde a venit miscarea totusi?!